Organizarea Armatei Române după Marea Unire

Marius POP


Abstract:

După 1918 în România Mare a început o amplă operă legislativă, inclusiv, în domeniul militar. Experiența războiului a arătat că trebuia regândită rapid organizarea militară românească. În acest sens, au sporit eforturile politice, economice și militare, pentru ridicarea capacității de apărare a țării. În iunie 1919 a fost înființat Consiliul Superior al Armatei, care înlocuia Comitetul Inspectorilor Generali. În anul 1922 Armata Română avea următoarele efective: peste 220.000 de soldați, din care 14.779 ofițeri, 6.433 salariați civili și 193.713 trupă. Pe Arme, Infanteria dispunea de un efectiv de 116.000 militari, Cavaleria de 19.000, Artileria de 40.000, Aeronautica de 6.000, iar Geniul de 16.000.

Constituția din 1923, a fost completată de legi, pentru organizarea puterii armate, în perioada interbelică. În 23 iunie 1924 a fost promulgată „Legea de organizare a Armatei”. Prin Decretul Regal nr. 4025 din 16 decembrie 1924, regiunile Corpurilor de Armată au fost grupate în trei Inspectorate generale, fiecare cuprinzând comandamentele, corpurile de trupă și serviciile Armatei din regiuni. În 30 aprilie 1930 a fost promulgată „Legea nouă de organizare a Armatei”, modificată în 28 aprilie 1932, În 9 mai 1932 s-a publicată „Legea relativă la stabilirea cadrelor și efectivelor Armatei”, iar în 27 aprilie 1933 „Legea asupra organizării națiunii și teritoriului pentru timp de război”. La sfârșitul deceniului al treilea s-au pus bazele unei doctrine militare românești, care ținea cont de capacitățile militare naționale.

Keywords: Armata Română, perioada interbelică, legislație, instituții militare, doctrină militară

Download